Arhitectura - file din jurnal

Arhitectura reprezinta o provocare de a face fata uneia dintre cele mai complexe activitati umane: creatia supusa cerintelor tehnice, functionale si estetice, creatia care constituie cadrul de viata pentru oameni.

Aceasta semnificatie demiurgica a arhitecturii te poate aduce in starea de a te simti nedemn sa stai in fata plansetei, cerandu-ti mai intai sa studiezi - studiu ce poate fi prelungit la infinit. Trebuie sa intelegi nevoile oamenilor, psihologia lor, evolutia istorica a arhitecturii si legatura ei cu starile prin care trece societatea. Trebuie sa ai cunostinte tehnice ca sa poti face un proiect realizabil. Trebuie sa cunosti precedentele tipologiei in care se incadreaza proiectul tau, ca sa stii de la ce anume pornesti... Cum e mai bine sa continui acest lant istoric si ce precedent creezi pentru proiectele din viitor?

Ganduri. Idei. Munca...

Doar ca timpul trece repede si se apropie data predarii. Timpul si resursele nu ti-au permis sa intelegi totul. Nu ai suficienta experienta, inspiratie, energie... Nimic nu e suficient si totusi trebuie sa proiectezi conform temei si sa ai totul gata la timp. Alegi o solutie, o dezvolti, iar la final, in fata planselor, apare un moment de satisfactia estetica: ai gasit un raspuns la cerinta temei de proiectare, care acum e expusa frumos pe panou. Totusi, iti doreai mai mult, poate o solutie unica, sigura, autosuficienta - si tot pare ca ceva ti-a scapat.

Poate daca ai fi avut mai mult timp, mai multa experienta, lucrurile ar fi stat altfel. 

Oare?...

Proiectarea nu este precum rezolvarea unei ecuatii. Aici necunoscutele depasesc cu mult datele disponibile si totul invita la experiment. Nu exista un algoritm pentru obtinerea unui proiect bun. Totul se poate schimba pe parcurs si aproape ca nu exista un punct de sprijin pe care sa poti conta. Proiectarea cere sa fie traita, simtita, reflectata, nicidecum ingradita in limitele unei singure abordari sau solutii.

La inceput consideram ca arhitectura este, in primul rand, o invitatie de a cunoaste totul. In realitate, insa, arhitectura iti cere sa lasi deoparte presiunea imensa a acelui "tot" si, din ceea ce ai la momentul respectiv, sa pui pe hartie propriile tale trairi, emotii, idei. Nu exista o solutie corecta de aflat, ci nevoia de a propune ceva conform viziunii tale. Si trebuie sa ai curajul de a afirma aceasta viziune fara a o considera inatacabila si fara a te teme de posibilele ei neajunsuri. Un arhitect trebuie sa fie deschis la pareri, la schimbari, pentru ca arhitectura, inca din stadiul de idee, traieste si se schimba, uneori in mod neprevazut, asemenea omului insusi. 

Arhitectul propune, nu impune. Mijloceste evolutia unei idei, nu rezolva in mod definitiv un sistem de ecuatii. Asta nu pentru ca nu ar fi capabil sa ofere un raspuns corect, ci pentru ca datele problemei sunt intr-o continua schimbare, precum insasi viata.

In primul an de facultate am inteles ca, spre deosebire de alte discipline, la arhitectura profesorul de atelier nu iti poate oferi "solutia corecta", rolul sau fiind acela de a-ti oferi o viziune alternativa si a te determina sa gasesti singur raspunsul potrivit. Adesea exista o contradictie intre idei la fel de bine argumentate, valide si, deci, posibil de implementat.

Ca studenti, trebuie sa renuntam sa cautam "raspunsul corect" la cei destinati sa ne indrume. Nu corectitudinea da valoarea absoluta a arhitecturii, de aceea nu trebuie sa aspiram la o standardizare a proiectarii, nu trebuie sa ne inchidem in limite rigide si sa aparam cu inversunare o singura solutie. Proiectarea este mai mult decat o incercare de a rezolva corect. E o invitatie de a crea, de a trai ceva nou, de a incerca, de a te juca. Si aici putem aminti definitia pe care o dadea Le Corbusier arhitecturii: " jocul savant, corect si magnific al formelor reunite sub lumina."

Un proiect bun este reflexia unei trairi autentice, spontane, pline de viata, o traire care constientizeaza deopotriva ca are un trecut care a generat-o si un viitor care o va urma. Un proiect bun lasa loc viitorului sa isi puna amprenta asupra sa, de aceea el isi pastreaza frumusetea si dupa trecerea anilor. 

Un astfel de proiect nu poate veni decat de la un om care are respect pentru viata in intregul sau. Un om care nu ramane ancorat in trecut, dar nici nu il renega. Un om care isi asteapta cu entuziasm viitorul, dar care nu uita sa traiasca in prezent. Arhitectul ar trebui sa fie cu adevarat pasionat de munca sa, pentru ca aceasta ajunge sa fie un autoportret.

Nu spun ca arhitectura sau arhitectul ar trebui sa fie cumva anume, in termeni cuantificabili. Ei pot fi oricum. Insa pot spune ca mi-ar placea sa simt in fiecare cladire acea traire din spatele procesului ei de proiectare, traire care ii lasa acesteia posibilitatea de a evolua in ritmul vietii celor care o locuiesc.